Sub certul soare al Romei, mai cert decât telejurnalul şi serialele cu oră fixă, s-a desfăşurat şi în acest an, olimpiada organismelor rezistente dotate cu ochelari fumurii, pălăriuţe şi tot ce mai intră pe lângă un troler. În cursa locurilor de selfizat, un accesoriu necesar, similar sticlei cu apă, a devenit creierul febril, localizabil printr-un sistem complicat de pliante şi hărţi, gps-uri la purtător şi uneori tricorui de aceeaşi culoare. Fiecare aparat foto era însoţit de o fiinţă bipedă, iar în unele cazuri, acelaşi aparat era alocat mai multor organisme similare, ceea ce i-a făcut pe cercetători să emită ipoteza existenţei unor grupuri care supravieţuiesc prin asociere, printre care: a. prin asociere prin învecinare de lungă durată în forma cuibului din cărămidă sau bca, în funcţie de posibiliăţi, supranumit şi celula societăţii, b. prin asociere prin învecinare de scurtă durată, în formă de trolee, metro a, mero b, treno per lido, catolici fervenţi, catolici fregvenţi, căutători ai adevărului în gură, înfometaţi iubitori de artă, înfometaţi etc. Prin faţa vitrinelor şi a manechinelor perfect şlefuite, unele stilizate pînă la esenţialul unei şarpante pe care ar recunoaşte-o şi google ca fiind domnul şi doamna Smith, se iveau pâlcuri de cópii dezmăţate, arareori nimerind o poză sau o postură degajată şi dezafectată precum cea a originalului din plastic sau a celui bidimensional înfăţişînd adolescente (tot bipede) în mărimi nenaturale, tratate cu filtro artistico – polvere e grana – almeno16 o di più.
Probabil
aceasta ar fi o descriere pe gustul autorului Obsolescenţei omului. Despre suflet în epoca celei de-a doua revoluţii
industriale (traducere şi note de Lorin Ghiman, editura Tact, 2013). Günther Anders a fost catalogat ca
fiind un „reacţionar romantic”. Acceptă titulatura de romantic, dar nu şi pe
cea de reacţionar, insistând „asupra unui concept uman de om”. Cartea sa este
într-un fel o colecţie de simptome care au în vedere ceva ce depăşeşte vechiul
concept de alienare, în care omul şi munca/lumea sa se mai puteau, dacă nu
salva, cel puţin institui ca poli într-un antagonism. Lupta garanta un câmp
comun de creare a sensurilor, chiar şi a celor de combătut. Dincolo de
alienare, Anders descoperă ceea ce el numeşte ruşinea prometeică, ruşinea de a nu fi una cu mediul artificial
dominat de tehnică, ruşinea de a aparţine încă naşterii şi devenirii,
incertitudinii parcursurilor pe care le presupune orice creştere, de la cea
organică, la cea spirituală. Probabil ruşinea
prometeică ascunde în spate nu doar vechi sau mai noi utopii ale unei lumi
perfect armonioase (fie chiar şi în mai noile liturghii științifice ale
ameliorării), ci şi un soi de pulsiune de moarte, a cărei împliniri va permite
omului să se autoanihileze ca agent al alegerii, ca purtător al vinii. „Realitatea
este că ceea ce omul speră să atingă cu ajutorul experimentelor sale este climaxul dezumanizării posibile. Şi spun
«climax», fiincă această dezumanizare, înjosire şi răpire a liberăţii, care a
fost considerată vreme de sute de ani drept cea mai gravă, adică faptul că «muncitorul este utilizat de condiţiile sale
de muncă», a devenit după cele întâmplate o figură a naivităţii şi
inofensivului. Că şi azi contemporanii asociază cu pasivul «a fi utilizat» idei
generatoare de spaimă, ideile de suferinţă, nelibertate şi nefericire, este în
afara discuţiei. Însă în ce anume îşi
vede el mizeria este, tocmai invers, limitarea utilizării sale; eventualitatea ca pasivităţii, utilităţii,
pe scurt: nelibertăţii sale i s-ar putea
pune limite definitive.” Sufletul n-ar fi, probabil, decît un factor
perturbator, precum în descrierea pe care i-o dă Zamiatin în Noi: ceva în care lumea intră ca într-o
oglindă topită, provocând imaginaţia. Or fericirea în statul total, imaginat de
Zamiatin constă în a menţine totul la distanţă şi la vedere. Într-un fel
societatea media, o societate de „fantome” după descrierea lui Günter Anders,
nu face decât să păstreze totul la distanţă şi la vedere, fără însă a reuşi să
suprime latura hormonal-emotivă a receptării. Cu toate acestea (şi pentru asta
stau mărturie mai multe experimente ştiinţifice), empatia este prima
sacrificată în lumea fantomenlor. Fiecare se consumă în micuţul său Thruman
Show: „Oricât ar fi de indiscutabil că azi ne zboară în ochi şi urechi mii de
întâmplări şi porţiuni ale lumii de la care antecesorii noşti erau excluşi
[...] din cauză că suntem livraţi livrării imediat ce aceasta ajunge la noi şi
din cauză că ne-a fost furată libertatea de a ne apropia de ele sau de a lua
poziţie faţă de ele, noi suntem înşelaţi. Şi suntem înşelaţi în acelaşi fel ca
şi cu acea placă de gramofon care ne redă nu numai cutare sau cutare muzică, ci
simultan şi aplauzele cu interjecţiile asortate lor, în care suntem puşi să ne
recunoaştem propriile noastre aplauze şi interjecţii. Şi fiindcă aceste discuri
livrează nu doar lucrul, ci şi reacţia noastră la el, noi suntem prin ele co-livraţi nouă înşine.”
Simptoleme unei responsabilităţi
fluctuante au fost remarcate de mulţi autori, printre care şi Bauman,
considerate ca fiind un efect al diviziunii muncii sau al tehnicii care nu
cunoaşte decât imperativul „eficienţei” (fie că e vorba de producţia la hectar
sau de producerea unor arme de distrugere în masă din ce în ce mai
sofisticate), punându-se în umbră oarecum factorul uman, devenit cu totul
pierdut, camuflat, una cu tehnicile pe care le-a creat. S-ar putea ca aceast
trompe d’oeil în care omul nu se mai deosebeşte de „peisaj” să fie expresia
celei mai vaste „defulări” posibile: a crea o lume în care confortul să excludă
disconfortul prin simple calcule. Dacă obiectul este cel care seduce, atunci
transformarea fiecăruia în obiect, devine o cale de a avea acces nelimitat la
seducţie. Slefie-ul e un soi de seducţie la vrac. Disponibilă oricând,
difuzabilă, crescută cu fiecare like în parte, un fel de grandomanie a celor
care au reuşit să devină îndeajuns de semnificativi încât să devină
serializabili. Avem de-a face cu noi şi noi modalităţi de a produce plăcerea
autoanihilării. Ea nu mai are nevoie de traversarea unei alterităţi şi nici de
exotisme devastatoare. Mai eficace decât gândacul kafkian e posterul gândacului
kafkian, o variantă ameliorată, o alterare suportabilă, în „limitele cultului
californian al sinelui”, provocat numai cu măsură, numai pentru a-şi dovedi că
ceea ce nu-l omoară îl întăreşte.
Printe alte caracreristici ale rușinii prometeice, Anders identifică ”perisabilitatea extremă a
omului”, faptul că el ”furnizează o materie primă mizerabilă” mașinilor și este
”exclus de la reîncarnarea industrială”. Nu știu dacă la vremea cînd scria
cartea, consumul atinsese în mod atît de vizibil, cotele perverse în care să-și
programeze perisabilitatea din fabrică. Cel puțin la începutul secolului
trecut, obiectele păreau ”mai” nemuritoare decît omul și nimeni nu se gândea
încă să pedepsească prin lege ”obsolescența programată” a produselor (vezi
articolul L'obsolescence programmée bientôt punie par la loi?, www.lemonde.fr).
Înainte de inventarea ”virușilor” care însoțesc frățește produsele sănătoase,
doar moda le putea garanta perisabilitatea. Moda era și este prefabricarea unei
morți anunțate în special în ceea ce privește produsele utilitare menite să
dureze o viață de om sau care pot fi transmise din generație în generație.
Practic, nu mai există produse care să nu fie afectate de modă, odată ce și-au
atins maximul de utilitate (computerele, telefoanele mobile sau aparatele foto
sunt cele mai banale exemple). Când ”eficiența” și-a atins limita, numai
ambalajul mai poate lua ochii. Eternitatea obiectelor este compusă din acest
șir de morți anunțate anual sau chiar mai des. Rușinea, ne spune Anders, aparține
doar ”unicatelor”, individualității neserializabile. Dar am putea spune că ea
aparține și seriilor neindividualizabile, seriilor care nu reușesc să devină
Marcă. Nici propriul corp, nici felul în care îl sau ne percepem nu face
excepție de la acest tip de capitalizare. Există, mai nou, pe lângă miile de
produse care ne învață să ne purtăm de grijă și așa numiții ”life coatch”,
”trainerii de feminitate”, bunăoară. A fi femeie sau a fi bărbat nu mai poate
însemna același lucru ani la rând. Chiar dacă ni se pare că discursurile
identitare manevrează aceleași clișee, ni se sugerează mereu moduri noi de a le
încarna. În plus, moda asigurărilor a încimentat un model de împroprietărire
asupra corpului (asupra propriului corp) și se impune o diferență între corpul
propriu și corpul-proprietate (la fel cum, pe vremurile celebrului spirit protestant
descris de Weber se impunea o diferență între registrele contabile ale casei și
cele ale afacerii), de cînd mîinile, fața sau picioarele vedetelor de la Hollywood
sau ale sportivilor celebrii sunt asigurate cu sume exorbitante. Un exemplu
hilar îl constituie recentul scandal din lumea showbiz, legat de apariția în
rețea a unor nuduri furate, aparținînd unor starlete în curs de afirmare. Unii
jurnaliști s-au declarat nedumeriți de vîlva stîrnită, din moment ce, oricum,
respectivele actrițe au pozat deja în nud sau semi-nud pentru diferite reviste
de gen. Alți jurnaliști argumentează că este vorba de o diferență între o
imagine pentru care ți-ai oferit consimțământul și alta pentru care nu l-ai
oferit. Cu alte cuvinte, una este corpul pe care îl deții la fel cum ai deține
mijloacele de producție și alta corpul intim, care nu produce și nu se ridică
la nivelul unei materii prime acceptabile. Sau, mai rău, corpul proletarului
sau lumpenproletarului care se vinde ca forță de muncă, corpul care poate fi exploatat,
subnutrit, plătit ”la bucată”, ”cu ora”. Corpul intim, asemeni ”realului”,
devine prea puțin productiv. Că reproducerea ”realului” (sau producerea de
reproduceri) este mai profitabilă, o demonstrază, spre exemplu, recenta plasare
de către India a unei noi sonde pe orbita lui Marte, costurile pentru
realizarea acestei misiuni fiind mai mici decât costurile pentru realizarea
filmului SF Gravity. Filmele despre
navele spațiale sunt mai profitabile decît navele spațiale în măsura în care
își recuperează investiția.
Pe lîngă toate
acestea, pentru individ, ”conștiința faptului că nu este marfă de serie
funcționează astfel ca un memento mori”.
Ea, observă Anders, se ”vindecă” parțial prin ”iconomanie”: ”Printre motivele
care sunt răspunzătoare pentru acestă producție hipertrofică de imagine, unul
dintre cele mai importante este acela că prin imagine omul a cucerit șansa de a
crea sare-pieces ale lui însuși; deci
de a dovedi minciuna unicității sale insuportabile. Ea este una dintre acele
contramăsuri luatr în stil mare împotriva lui «eu nu-s decât o dată». Rămânând
exclus din producția de serie, el se transformă totuși, atunci cânde e
fotografiat, într-un «produs reproductibil». Câștigă și el, măcar în effigie,
existență multiplă, ba uneori chiar în mii de exemplare.” Starurile, atât de
admitate, sunt cele care au reușit să intre în ”zona superioară ontologic a
produselor de serie”. A recurge la operații estetice nenumărate (cazul
adolescentelor care vor să semene cu un anumit star sau cu păpușa Barbie) nu
este decât un alt mod de a spera la o nemurire de plastic, o nemurire a seriei.
Anders
nu a cunoscut fenomenul selfie, dar
analizele sale se pot foarte bine aplica și acestui fenomen, halucinogen la
puterea a doua. Această auto-documentare continuă transformă individul în
propriul său turist, mai mult, în propriul său logo. Lângă fiecare monument,
piață sau fântână, lângă fiecare prieten, rudă sau cunoscut, aceeași structură
își face apariția: fața spectrală a proprietarului de aparat foto care se
produce pe sine mai serializat și mai standardizat decît visează agenții de
publicitate sau ”agendele media”. Poate niciodată n-a fost mai evidentă, decît
în selfie, calitatea in-dividului de
suport pentru semnele care-l traversează sau, pe care le traversează. Rețelele
sociale devin niște caleidoscoape aleatorii ale fantomelor care intră în jocul
auto-atestării continue. Parafa finală o acordă rețeaua și numărul de likeuri
atent monitorizate. A ajunge la existență nu înseamnă doar a fi perceput, ci a
contabiliza cantitatea în care ești perceput. E cunoscut deja, cel puțin
printre adolescenți, fenomenul ștergerii
imaginilor care nu au atins un număr dorit de likeuri. Cantitativul stabilește
ce este sau nu demn de a ajunge la ”existență”. Ceea ce ne învață rețeaua e că
o imagine nu este vizibilă din start. Deja pare depășită și celebra formulă a
lui Woody Allen: ”80% of succes is showing off”. Ea era valabilă într-o lume în
care accesul la imagine (la a deveni o imagine) era încă destul de controlat de
fabrica de vise, care deținea monopolul în construcția de șabloane perceptive.
Dar o dată cu democratizarea tehnologică a producerii de sine, a deveni vizibil
într-o lume vizibil, prea vizibilă presupune o muncă de auto-șablonare care nu
mai are de-a face cu apariția spontană, ci cu o punere în scenă a
spontaneității, cu orchestrarea unei depersonalizări personalizate.
Odată cu nelimitata reproducere mecanică de sine sub formă de pură
imagine care face trecerea de la tipologie la serializare, distrugînd
idiosincrasiile personalității ca producătoare de diferențe pentru a le
transforma în accesorii mai mult sau mai puțin chic în drumul spre seriile diferențiate, ”eterne”, Anders observă
mutația de la omul faustic care tânjea după varii forme de infinit la omul
devenit titan, care are ”infinitul” în propriile-i mâini. Odată ce puterea
trece în mâinile titanilor, distrugerea totală, Apocalipsa, devine nu doar
orizontul de așteptare par excellence
al omenirii, ci o posibilitate tehnică perfect actualizabilă în orice secundă.
Această orice secundă care nu mai e
însoțită de nicio metanarațiune a Salvării aduce o schimbare fundamentală,
dizolvând chiar și ultima modalitate în care s-a încercat păstrarea unei
”supremații” a omului prin faimoasele concepte de proiect și libertate (așa cum
au fost ele gândite de Heidegger și Sartre). Odată ce distrugerea totală ne stă
în putere nu mai e vorba de limita oricărui proces care, tocmai pentru că are
un sfârșit în timp, poate să-și găsească un sens, ci de faptul că această formă
de a da sens, folosindu-te de limită, nu mai are, ea însăși, sens.
Posibilitatea tehnică a sfîrșitului, diferit de cea spirituală, pune punct
jocului cu limita care producea sens. Într-un fel, lui Anders îi scapă această
dimensiune a Apocalipsei cînd spune: ”Fiecare putere excesivă de până acum,
indiferent dacă ea trecea drept naturală sau supranaturală, se dovedea a fi
milostivă: fiecare dintre ele ne amenința doar parțial, fiecare distrugea doar
anumite lucruri: «doar» oameni, «doar» orașe, «doar» imperii, «doar» culturi;
dar mereu și mereu ne-a cruțat pe noi
– dacă pin «noi» înțelegem umanitatea. Nici nu-i de mirare că ideea unui
pericol total nu existase de fapt; în afara unei mâini de filosofi ai naturii
care se jucau cu ideea unei catastrofe cosmice (ca de pildă a unei morți
termice); și de acea minoritate de creștini care încă mai așteptau sfârșitul
lumii”. Ideea ”pericolului total” bîntuie toate religiile. În funcție de acest finish cosmic se gîndește gradul de
ordine sau de dezordine al lumii, în vederea lui se elaborează modele de
armonizare, la nivel individual sau colectiv. Ori Apocalipsa care ne stă în
puteri anulează tocmai acest aspect sau acest tip de proiect. Viitorul este
stocat în/cu ajutorul tranzacțiior bancare (v. Franco ”Bifo” Beradri), iar
trasarea clasicei linii politice între prieten și dușman, care folosește vechi
discursuri naționaliste și rasiste, pare să fie o tehnică de ”producere de
francize”. Viitorul e o datorie care nu se mai poate răscumpăra cu nicio
spovedanie, cu nicio penitență. De fapt, singurul act de căință acceptat e cel
în care ”păcătosul” acceptă datorii la datorii, pînă cînd viitorul stocat pare
din nou nesfîrșit. Alternativa la Apocalipsa care ne stă în putere e o stare
muribundă infinită pe datorie. În mod paradoxal, am avea nevoie de regîndirea
unei Apocalipse spirituale pentru a face față, sau chiar a o anula pe cea atât
de posibilă.
Marile puteri care intră în ”afacerea
Apocalipsa” joacă același vechi scenariu comunicațional al escaladărilor devenite
”conflicte colaborative” sau ”colaborări conflictuale”. Probabil, când Putin
vorbește despre SUA ca de un ”partener” în cursa înarmărilor, nu ar putea fi
suspectat de o scăpare freudiană. Discursul său este extrem de bine articulat,
livrat pe înțelesul tuturor, după formula aruncării pisicii moarte în curtea
celuilalt. Pe de o parte adoptă discursul stângii și al naționaliștilor din
țările ex-comuniste care au aderat la UE și care se zbat de-acum în paradoxul
ieșirii din criză prin împrumuturi, deci prin intrarea într-o criză
(austeritate) și mai mare (”partenerii occidentali nu caută
colaboratori, ci vasali. Vor să comande, dar cu Rusia nu funcționează așa”), pe
de altă parte le readuce tuturor aminte că SUA a fost ”singura țară care a aruncat bomba atomică asupra unei țări care nu
dispunea de armament nuclear” (http://www.youtube.com/embed/PKjUgAk8rA0).
Dar în spatele acestor escaladări mai mult sau mai puțin controlate Apocalipsa
este ceva ce s-a produs deja. Poate omenirea a ajuns în stadiul în care poate
gestiona atît o piață globală, cît și un conflict global, ceea ce Polanyi
demonstrase că era imposibil în timpul Etalonului aur, care a asigurat o
perioadă îndelungată de pace, în care conflictele armate se produceu la scalele
controlabile ale unor războaie locale, profitabile. Chiar dacă acesta este un
scenariu fantezist, există un alt motiv pentru care vremurile noastre sunt deja
post-apocaliptice. Faptul că experimentele nucleare, ”nu mai sunt experimente”.
Ele depășesc cadrul controlat în care se presupune că s-ar desfășura un
experiment. ”Căci contaminarea prin «experimente» este astăzi deja generală:
deja de pe-acum sunt infectate și afectate aer, mare, precipitații, sol, floră,
faună, mediu antropic și alimente – a estima în ce măsură, aceasta este astăzi
într-adevăr absolut imposibil. [...] Testarea Geiger a conținutului radioactiv
al glandei tiroidiene (care reține Iodul 131, radioactiv), pe cea mai largă
rază de la testing grounds (1500 de
mile), a indicat deja un nivel de radioactivitate de o sută de ori mai mare
decît cel normal. Rolul contaminării fatale pentru generațiile următoare, pe
care îl jucase nu de mult sifilisul a fost de-acum preluat de radioactivitate”.
Apocalipsa care se desfășoară prin simpla pregătire pentru război n-ar mai
putea ține cont de purificările rasei sau, la o adică, ale clasei, ci ar fi
direct o ”purificare” a speciei. Un nou ”război rece” pe care îl prevede
Gorbaciov are deja loc, dar el s-a mutat din locul în care il concepeam data
trecută. Nu se mai poartă între ideologii, ci (și) între creditori și datornici.
Kleptocrațiile secolului XXI se adaugă/rulează prin/se împachetează cu naționalisme
și populisme. Asistăm la un nou experiment publicitar. Mai ambițios decît
toate, în măsura în care vizează globalitatea și îndeajuns de periculos pentru
a produce destabilizări, cel puțin greu de gestionat. Și dacă este să luăm în
seamnă avertismentele legate de contaminarea totală, el este un război și un
experiment publicitar purtat pentru ultima gură de aer curat care se va
consuma, probabil înaintea viitorului ”asigurat” prin/de datorii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu